12 Mai

Cu o voce tremurătoare, împreună cu lacrimi în ochi, îmi amintesc de acea dată fatidică din istoria României. 12 mai, o zi ce a schimbat pentru totdeauna cursul vieții noastre.

În dimineaţa aceea însorită, am plecat la şcoală cu inima plină de speranţă. Nu ştiam că ziua avea să se transforme într-un coşmar. Când am auzit vuietul sirenelor de ambulanţă şi am văzut norul de fum ce se ridica dinspre centrul oraşului, am simţit că-mi pierd pământul de sub picioare.

Am alergat spre locul tragediei, ghidat de instinct. Am văzut clădiri în flăcări, oameni răniţi plângând şi o stare de haos generalizată. Îmi amintesc cum am ajutat la stingerea incendiilor, la transportarea victimelor şi la acordarea primului ajutor.

În mijlocul acestui iad, am întâlnit o tânără mamă, strângându-şi la piept copilul rănit. Ochii ei reflectau disperarea şi pierderea. M-am apropiat şi am încercat să o liniştesc, dar cuvintele mele erau inutile.

La sfârşitul acelei zile îngrozitoare, am rămas cu o cicatrice emoţională pe care nu am putut-o şterge niciodată. Am pierdut prieteni, colegi şi oameni pe care nici măcar nu-i cunoşteam.

12 mai este o zi pe care nu o vom uita niciodată. Este o zi care ne aminteşte de puterea distructivă a urii şi a intoleranţei. Dar este şi o zi care ne-a arătat rezilienţa spiritului uman şi compasiunea pe care o putem avea unii pentru alţii.

Respectăm memoria victimelor şi a eroilor acelei zile şi depunem eforturi pentru a construi o lume mai bună, o lume în care ura şi violenţa nu mai au loc.