13 octombrie

O zi cenușie, presărată cu stropi rari de lumină aurie, s-a așternut peste oraș. Frunzele, pictate în nuanțe de galben șofran, portocaliu intens și roșu rubin, dansau în aer, un balet efemer al toamnei.

În atmosfera melancolică, se auzeau ecouri ale pașilor trecătorilor grăbiți, amestecate cu foșnetul frunzelor sub picioarele lor. Cerul, ca o pânză de pictor, era pictat cu tonuri gri, prevestind o ploaie care întârzia să apară.

Pe strada aglomerată, printre mulțimea de chipuri necunoscute, un bărbat tânăr se plimba, cu capul plecat în gânduri. Ploaia nu părea să-l deranjeze; picăturile se scurgeau pe chipul său, formând dâre strălucitoare care îi ascundeau trăsăturile.

În mâinile sale, ținea strâns un buchet de crizanteme albe. Florile delicate, cu petale fine ca mătasea, emanau un parfum dulce care se răspândea în aerul umed.

Bărbatul se opri în fața unei clădiri vechi, cu un aer misterios. Geamurile murdare oglindeau trecătorii indiferenți, iar zidurile cenușii păreau să ascundă secrete nespuse.

Cu o respirație adâncă, bărbatul intră în interiorul clădirii și urcă scările care scârțâiau. La etajul al doilea, se opri în fața unei uși din lemn masiv, pe care era gravat un nume: "Maria".

Bărbatul ciocăni ușor și intră. Camera era mică și întunecoasă, cu un singur geam care permitea luminii să pătrundă. O femeie în vârstă, cu părul alb ca zăpada, stătea pe un pat, cu ochii închiși.

Bărbatul se apropie de pat și îi puse buchetul de crizanteme pe noptieră. Femeia deschise ochii și un zâmbet blând îi lumină chipul.

"Mulțumesc, dragul meu", șopti ea. "Sunt frumoase."

Bărbatul se așeză pe marginea patului și îi luă mâna în mâinile sale. Mâinile ei erau reci și ridate, dar transmițeau o căldură care îl făcea să se simtă acasă.

"La mulți ani, bunico", spuse el. "Sper că te simți bine."

Femeia zâmbi din nou. "Mă simt bine, dragul meu. Am avut norocul să te am în viața mea."

Tăcură în liniște, savurând momentul. Ploaia, care în sfârșit începuse să cadă afară, crea o atmosferă liniștitoare și intimă.

"Trebuie să plec acum", spuse bărbatul în cele din urmă. "Dar mă voi întoarce în curând."

Femeia îi strânse mâna. "Te aștept, dragul meu. Nu uita niciodată cât de mult te iubesc."

Bărbatul zâmbi și părăsi camera. Când ajunse pe stradă, ploaia se oprise, lăsând în urmă un miros proaspăt de toamnă.

Bărbatul privi în urmă, la clădirea misterioasă, și zâmbi. Chiar dacă bunica lui nu mai era acolo, amintirile lor vor rămâne vii pentru totdeauna în inima lui.