Boc, acel miros inconfundabil al copilăriei mele, o amintire dulce care îmi încălzește sufletul și acum, când sunt adult. Îmi amintesc cu drag cum stăteam în curtea bunicii, cu picioarele goale în nisipul cald, în timp ce ea prăjea bucăți mari de carne de porc, care sfârâiau și își răspândeau aroma îmbietoare în aerul de vară.
Bocul era o constantă a copilăriei mele, un ritual pe care îl așteptam cu nerăbdare. Îmi plăcea să urmăresc cum bunica mea tăia cu grijă carnea în felii subțiri, pe care le marina apoi într-un amestec secret de condimente. Când carnea era gata, o înșira pe bețe lungi și o așeza deasupra focului de lemne, care ardea vesel în curte.
Mirosul cărnii prăjite îmi făcea gura apă, iar așteptarea era aproape insuportabilă. Încet, încet, carnea începea să se rumenească, iar grăsimea sârâia pe cărbuni, răspândind un miros irezistibil.
Când carnea era gata, bunica o scotea de pe foc și o așeza pe o farfurie mare, pe care o aducea la masă. Ne așezam cu toții în jurul mesei, abia așteptând să gustăm din deliciosul boc.
În timp ce mâncam, povesteam despre ziua noastră, râdeam și ne împărtășeam bucuriile și necazurile. Bocul era mai mult decât o mâncare, era un moment de conectare, de familie și de amintiri frumoase.
Acum, când sunt adult, încă mai iubesc să mănânc boc. Ori de câte ori am ocazia, merg la bunica mea și o rog să îmi prăjească niște bucăți de carne, pe care le savurez cu aceeași plăcere ca în copilărie.
Bocul nu este doar o mâncare, este o tradiție, un simbol al copilăriei mele și al legăturii cu bunica mea. De fiecare dată când mănânc boc, mă simt ca acasă, ca și cum m-aș întoarce în trecut, la acele veri pline de soare și de râsete.
Bocul este o parte din mine, o parte din istoria mea, o amintire dulce care îmi va încălzi sufletul pentru totdeauna.