CODRU Este codru un

CODRU

Este codru un templu tainic
Plătit cu-a veşniciei sântă pace,
Sălbatic, sfânt, apostolic!
De-a lui gândiri şi simţiri sfinte,
Unde se-ascunde de-a lumii urgie
Ce-al lui popor, fugind de prigonire,
Cu-a sufletu-i nespusă suferinţă,
Cu-a lui săracă şi plângâtoare soarte,
Cu-a lui credinţă sfântă şi dorită,
A lui limbă şi sânte rânduieli,
Din secoli ce-au trecut, până-n prezent,
Aici s-au adăpat cu-a ta iubire…
Te-ai îmbrăcat cu cât e mai sublim;
Te-ai îmbrăcat cu brazi şi fagi bătrâni,
Cu arbori mai mândri, cu arbori ce-nnalţă
A lor coroane sus în văzduh,
Ce scutură asupra noastră şi a lumii
Corăbii de ace lungi şi subţiri
Şi cetini verzi, răcoritoare,
Ca apa de izvor ce-n stânci s-ascunde,
Sub culoarea lor cea neagră-verzuie
Ca noaptea de tăceri şi de mistere.
Tu te-ai îmbrăcat cu flori frumoase,
Şi cu iarbă verde ca smarandul,
Prin care suflă vânturi reci şi tari
Ce-şi pierd în zbor şuvoaiele de frunze.
Te-ai îmbrăcat cu stânci bătrâne,
Ce-şi ridică stavilelor de piatră
În drumul apelor, ce-şi fac de ele
Umezi podele pe sub bolţi de brad,
Prin care trec, lunecând în jos, pe pietre,
Şerpi ce beau în sete câte-o picătură.
Te-ai îmbrăcat cu râuri mari şi repezi,
Ce curg în valuri, lată şi lungă
Linge poalele tale de stâncoase,
Şi-mprăştie în vânt, departe, umeii-i
Miros de ape repezi şi reci,
Pe care-l iau pe aripa lor plăpândă
Vânturi de primăvară, ce-i trezesc
Din somnul lor de moarte, primăvara,
Şi-i fac s-alerge iar, cu pas grăbit,
S-aducă peste ţară bogăţie.
Te-ai îmbrăcat cu lacuri de apă adâncă,
Pe care luna nopţii le sărută
Cu raza ei cea galbenă, de aur,
Şi cerul, cu lumina stelelor,
În care razele de foc ce poartă
Pământul în văzduhul cel de sus
Se oglindesc în apa lor senină,
Şi dorm lin, legănându-se pe unde,
Ca nişte ninfe albe, graţioase,
Ce capul lor cel plin de flori îl poartă
Pe-un gât de alabastru, lung şi alb.
Te-ai îmbrăcat cu cerul cel senin,
Cu stelele poleite cu argint
Şi cu luna plină, cu raza de aur,
Ce luminează totul împrejur,
Cu razele de foc ce-ţi ard în coamă,
Şi cu un zâmbet vesel pe obraji,
Cu care mângâi codrul ce-ţi aşteaptă
Ca tu s-apari pe bolta cea senină
Şi să-i desfaci cununa ta de raze,
Ce-i cade-n umeri, peste codru negru,
Un văl de aur, ce-l ascunde lumii.
Te-ai îmbrăcat cu raze de lumină,
Ce-şi scutură, cu mâna lor cea albă,
Aurul lor topit pe faţa codrului,
Prin care cad, cu răsunet puternic,
Picături de ploaie, ce străbate frunza,
Şi, căzând pe frunze, pe-a lor suprafaţă,
Se adună-n picuri mici, ca nişte perle
De aur topit, şi cad pe jos, în iarbă,
Şi sclipesc pe iarbă ca nişte diamante,
Ce tremura-n lumină, sub privirea
A luminei albe a Soarelui,
La care codrul tot îngenunchează,
Ascultând cu drag a lui cântare,
Ce-o cântă lin în cor, cu glasul păsărilor
Ce-şi fac cuib în codru, prin copaci,
Şi-şi cântă-n cor cântecul lor duios,
La care codrul tot se pleacă, tremurând,
Şi ascultă-n linişte sfântă corul păsărilor,
Ce-şi cântă-n codru glasul lor cel dulce.
Te-ai îmbrăcat cu roua dimineţii,
Ce curge pe frunze, peste codru negru,
Un văl de lacrimi calde, de aur,
Ce sclipeşte-n razele de Soare.