Incendiu Piatra Neamț

Pietrarul dobrogeanu.

Poate sună ciudat, dar aș îndrăzni să spun că distracția face parte din genele noastre. Iar când ne-am născut în Piatra-Neamț, ne-am născut cu distracția-n sân. Aveam ce face pe vremea comunismului, avem ce face și acum, după 30 de ani de așa-zisă libertate. Astăzi, însă, nu despre distracție vreau să vorbesc, ci despre un incendiu.

Era într-o sâmbătă seara. Era o seară normală, cu oameni normali care își vedeau de treburile lor normale. Seara ar fi decurs normal, dacă nu ar fi existat un incendiu. Un incendiu care avea să schimbe viața multora. A ars un spital. A ars spitalul județean din Piatra-Neamț. A ars locul în care oamenii mergeau să se vindece, să se facă bine. În locul acela, au murit zece oameni. Zece suflete care s-au stins într-o noapte de noiembrie, într-un spital care nu era pregătit pentru așa ceva.

După incendiu, au început anchetele. S-au căutat vinovați. S-au găsit vinovați. Dar ce folos? Cei zece oameni nu mai sunt. Nu mai pot fi aduși înapoi. Familiile lor suferă. Iar cei vinovați își vor ispăși pedeapsa, dar asta nu va schimba nimic. Incendiul a fost un accident, un accident care putea fi evitat. Dar nu a fost. Și asta e cel mai trist.

După incendiu, orașul s-a schimbat. Oamenii s-au schimbat. Nu mai e la fel ca înainte. E o umbră a ceea ce a fost odată. Un oraș trist și pustiu. Un oraș care și-a pierdut sufletul.

Încă mă întreb cum a fost posibil așa ceva. Cum a putut arde un spital? Cum au putut muri zece oameni? Cum am putut lăsa să se întâmple așa ceva?

Nu știu răspunsurile la aceste întrebări. Dar știu că trebuie să ne amintim de cei zece oameni care au murit. Trebuie să ne amintim de ei și să nu îi lăsăm să fie uitați. Ei au murit pentru că noi am greșit. Ei au murit pentru că nu am fost pregătiți. Și noi nu trebuie să uităm asta.

Pietrarule, nu te lăsa doborât! Ridică-te și mergi mai departe. Nu uita de cei zece oameni care au murit. Nu uita de victimele incendiului de la spitalul județean din Piatra-Neamț.