Orașule!

Într-o dimineață de vară, în timp ce savuram o cafea pe balconul nostru însorit, am fost martorul unei scene care m-a făcut să râd, dar și să reflectez.
Sub mine, o doamnă în vârstă traversa strada cu pași mărunți. Era îmbrăcată cu o rochie floarală și purta o pălărie de soare cu boruri largi. În timp ce se apropia de trecerea de pietoni, s-a oprit brusc și a început să strige către cer: "Orașule!"
Am aruncat o privire în jur, curios să văd dacă mai era cineva care să audă strigătele ei. Dar strada era goală, doar câteva păsări zburând deasupra.
Doamna în vârstă a continuat să strige, "Orașule! Orașule!" Vocea ei era ascuțită și tremurătoare, dar plină de un fel de disperare ciudată.
Am simțit o ciudată compasiune pentru ea. Ce se întâmplase oare în viața acestei femei încât o făcea să strige către orașul gol? Era pierdută? Dezorientată? Sau pur și simplu îi era dor de cineva drag?
Am vrut să cobor și să o întreb dacă avea nevoie de ajutor, dar apoi m-am gândit mai bine. Nu voiam să o fac să se simtă stânjenită sau disprețuită. În schimb, am continuat să o privesc de pe balconul meu, bucurându-mă de drama neașteptată care se desfășura sub ochii mei.
După câteva momente, doamna în vârstă a încetat să mai strige și a început să se îndepărteze. Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar buzele îi erau arcuite într-un zâmbet ciudat.
Am urmărit-o cum se pierde în mulțime, întrebându-mă ce poveste se ascundea în spatele strigătelor ei. Fusese o viață lungă și plină de evenimente, plină de bucurii și tristeți? Sau era doar o bătrână confuză care își pierduse calea?
Nu voi ști niciodată răspunsul la aceste întrebări, dar imaginea acelei femei strigând către orașul gol va rămâne pentru totdeauna în memoria mea. A fost un memento emoționant că, în toată agitația și anonimatul vieții urbane, suntem cu toții conectați într-un fel sau altul. Și că, uneori, chiar și cel mai mic strigăt de ajutor poate fi auzit de un străin binevoitor.