„România, Irlanda de Nord

„Nu ești singur, știi că sunt aici, doar spune-mi ce vrei și îți voi da”, am cântat eu de nenumărate ori, în timp ce priveam mașinile trecând pe lângă mine. Iubeam atât de mult această melodie și mă bucuram să fac naveta spre birou ascultând-o. Îmi dădea un sentiment de pace și liniște. Mă făcea să mă simt ca și cum aș putea face față oricărei provocări care mi-ar fi venit în cale.
Într-o dimineață, în timp ce ascultam melodia, am observat o mașină care mergea încet în fața mea. La volan era un bătrân cu părul alb, iar pe bancheta din spate erau două fete mici. Fetele râdeau și se jucau, iar bătrânul cânta melodia mea preferată. Am zâmbit și le-am făcut cu mâna. Fiindcă, la urma urmei, „Acum când te-am găsit pe tine, nu cred că am vreodată pierde...”
În acea seară, când m-am întors acasă, am aflat că tatăl meu fusese diagnosticat cu cancer. Mi-a fost foarte frică; nu știam ce ne rezervă viitorul și nici cum să ajutăm. Toată acea săptămână, tot ce am făcut a fost să plâng.
Sâmbătă, am decis să merg la o plimbare în parc. În timp ce mă plimbam, am auzit o voce familiară cântând melodia mea preferată. M-am uitat în jur și l-am văzut pe bătrânul din mașină. El stătea pe o bancă, cântând melodia și bătând din palme. M-am dus la el și l-am îmbrățișat.
„Vă mulțumesc”, i-am spus. „Melodia asta îmi dă speranță.”
Bătrânul m-a privit și a zâmbit. „E o melodie frumoasă”, a spus el. „Îmi amintește de zilele când eram tânăr și lipsit de griji.”
Am stat acolo și am vorbit mult timp. Bătrânul mi-a povestit despre viața lui și despre cum a crescut în Irlanda de Nord. Mi-a povestit despre război și despre cum a pierdut mulți prieteni și membri ai familiei. Mi-a povestit și despre speranță și despre cum a crezut mereu că într-o zi va exista pace.
Când soarele a început să apună, era timpul să plec. Bătrânul m-a îmbrățișat și mi-a urat noroc. I-am mulțumit pentru că a intrat în viața mea și i-am spus că nu îl voi uita niciodată.
În acea seară, când m-am întors acasă, m-am simțit diferit. Nu mai eram atât de speriată. Tatăl meu era bolnav, dar știam că va fi bine. Aveam speranță și aveam credință.
Peste câteva luni, tatăl meu și-a revenit complet. A învins cancerul și era mai puternic ca niciodată. Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru că l-a salvat și pentru că mi-a trimis acel bătrân în parc. Melodia mea preferată a devenit și mai specială pentru mine și acum, ori de câte ori o aud, mă gândesc la bătrânul din parc și la speranța pe care mi-a dat-o.

P.S. Nu știu dacă bătrânul a fost sau nu din Irlanda de Nord, dar așa ми-a venit mie în minte în timp ce scriam această poveste. Nu este important de unde era, ci faptul că el mi-a dat speranță într-un moment în care eu aveam nevoie de ea.