Odată cu pandemia, am început tot mai mult să văd viața ca o colecție de povești. Fiecare întâlnire, fiecare interacțiune, fiecare moment trăit este o altă poveste adăugată la colecția noastră personală, o altă amintire stocată în cuferele minții noastre.
Și ce povești minunate am adunat noi toți în ultima vreme! Povești de reziliență, de speranță, de curaj. Povești care ne-au arătat că suntem capabili de mai mult decât ne-am fi imaginat vreodată.
Una dintre aceste povești este povestea lui Rafael*, un tânăr voluntar care și-a dedicat timpul pentru a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși decât el. În fiecare săptămână, Rafael își împacheta mâncarea și se ducea la un adăpost local, unde servea masa persoanelor fără adăpost.
Într-o zi, în timp ce Rafael servea masa, a observat un bătrân care stătea singur într-un colț. Rafael s-a dus la el și l-a întrebat dacă este în regulă.
- Sunt bine, fiule, a spus bătrânul. Dar îmi e dor de casa mea.
Rafael a stat jos lângă bătrân și a ascultat povestea lui. Bătrânul fusese evacuat din casa lui în urmă cu câțiva ani, iar de atunci nu mai putuse să-și găsească o locuință permanentă.
Rafael a fost mișcat de povestea bătrânului. Știa că nu putea să-i dea o casă, dar putea să-i ofere puțină companie. Așa că în fiecare săptămână, după ce servea masa, Rafael stătea cu bătrânul și îi povestea despre viața lui.
Într-o zi, Rafael a venit la adăpost și a aflat că bătrânul murise în somn. Rafael a fost întristat, dar a fost și recunoscător că a avut ocazia să-l cunoască pe bătrân și să-i ofere puțină bucurie în ultimii săi ani.
Povestea lui Rafael este doar una dintre numeroasele povești de bunătate și compasiune care s-au născut în timpul pandemiei. Aceste povești sunt un memento că, chiar și în cele mai grele vremuri, există întotdeauna speranță. Există întotdeauna oameni care sunt dispuși să-i ajute pe cei care au nevoie.
Așa că haideți să continuăm să scriem povești de bunătate și compasiune. Să ne susținem reciproc și să facem lumea un loc mai bun, o poveste la un moment dat.